Cel de al doilea război turco asutriac

1788 –1791

Intre anii 1788 izbucneşte al doilea război cu turcii. Austria sub împăratul Jopseph al II-lea se aliază cu Rusia în vederea distrugerii şi eliminarii pericolului turcesc din Europa. Acest lucru a adus din nou sacrificii de vieţi omeneşti cât şi o stagnare a dezvoltării vieţii economice a Banatului.

În 1787 Cartierul General al corpului de armată austriac se află la Vârşeţ cu un număr de 12.000 de oameni.

Armata imperială cu 21 Batalioane sub comanda baronului Gemmingen se afla la Biserica Albă pe data de 20 august 1788. In aceeaşi zi a sosit la Biserica Albă împăratul Joseph al II-lea. Acesta a dat indicaţii privind refugierea populaţiei în caz de venire a turcilor, şi populaţia germană intră în panică şi o parte se refugiază în nordul Banatului.

În urma unui ordin greşit interpretat de Generalul Aspermond şi Maiorul Orely aceştia s-au retras de la Moldova Nouă şi Alibeg. Turcii în lipsa armatei austriece pătrund adânc în Banat.

Populaţia în această perioadă de ocupaţie turcească a avut mult de suferit; multi au fost deportaţi în Asia Mică (2059 persoane), dintre care după 20 septembrie. 1790 s-au mai întors 314 [3] . Biserica Albă a fost ocupată de turci la 20 septembrie 1788.

Vârşeţul nu a putut fi ocupat, deoarece cetăţenii acestuia l-au apărat vitejeşte. Oravitza nu a putut fi ocupată de turci, care au ajuns numai în apropiere.

În Oraviţa şi la Ticvaniul Mare se aflau trupe imperiale; aici staţiona un regiment de artilerie.

În anul 1788, militarii din unităţile R. S. Molin au prezentat la Oraviţa, într-o sală improvizată, o piesă de teatru - drama “Graf Waltron.”

Ocupanţii turci (Mornischpaşa) au cerut populaţiei din Vrani sa colabora cu ei, dar populaţia românească a refuzat.

Dacă în războiul turco-austriac din 1737-1739 românii erau de partea turcilor, de această dată erau neutri; de atunci a rămas aici zicala: Nici cu turcul, nici cu neamţul.

După distrugerea oraşului Caransebeş şi a Mehadei, turcii s-au retras peste Dunăre la Palanca şi Panaciova.

Pe data de 8 octombrie 1789 austriecii ocupă Beogradul.

Pe data de 4 august 1791 se încheie cu turcii pacea de la Sistow. Cu aceasta pericolul turcesc a luat sfârşit.

La sfârşitul secolului XVIII si începutul secolului XIX, mineritul pe teritoriul Oraviţei cunoaşte o continuă dezvoltare. Se deschid numeroase mine pe dealurile din jurul Oraviţei şi Ciclovei. Cele mai multe, în jurul anului 1770. Între anii 1755-1757 se dă în exploatare mina Königsegg sub dealurile Tâlvei. Această mină a funcţionat până în zilele noastre. În ultimul timp a funcţionat mai mult cu scop de cercetare.

Încă în timpul împărătesei Mariei Tereza se practica extragerea aurului din nisipurile aluvionare.

În 1845 ia fiinţă exploatarea propriu-zisă a minereului de aur prin deschiderea minei Elisabeta în apropierea morii de sare (moara de sare se afla îndreptul casei Păpăşilă), cu intrarea păstrată până astăzi în curtea casei Dr. Guga.

Puţul de aerisire se găsea pe strada Sf. Gabriel (Cantemir de astăzi).

Cea mai mare producţie o fost în anul 1859. Această exploatare a luat fiinţă în urma cercetărilor făcute de către corporaţia Horwath din Oraviţa.

Uzinele din Oraviţa au fost în exploataţia corporaţilor până în anul 1851 când acestea au fost desfiinţate de către Aerar şi apoi conduse în regie proprie până în anul 1855 când au fost vândute STEG-ului [4] . Societatea STEG era un consorţiu internaţional cu capital francez şi austriac.

Contractul a fost semnat la Viena la 1 ianuarie 1855 şi ratificat de împăratul Franz Joseph I la 3 ian 1855.

Exploatările miniere de cărbune de la Anina începând cu 1 ianuarie 1847 cu avizul oficiul minier din Oraviţa dobândesc o conducere proprie, de sine stătătoare, cu oficiu minier propriu condus de maestrul minier Wilhelm Buhl.

La început exploatarea cărbunelui mineral de la Anina se făcea în regie proprie, dar după experimentarea făcută la Sasca (probierer-ul lui Maderspach) privind cocsificarea sa, dovedindu-se că poate fi folosit în topitorii, această extracţie de cărbune a luat un avânt crescând, fiind preluată de Aerar.

Problema cea mare era transportul acestui cărbune pentru a putea fi comercializat.

Societatea de Navigaţie Dunăreană cu Aburi (K u. K Privilegierte Donau Dampf Schiffahrt Geselschaft - DDSG) având ca acţionari principali pe macedo-românii, baronii Sina şi Dumba, a fost interesată de acest cărbune de la Anina. În acest mod s-a văzut necesitatea construirii unei căi ferate pentru a lega la început această zonă minieră de Dunăre şi de reţeaua internaţională de căi ferate.