Scurt istoric al colonizărilor habsburgice

(cronografie)

Colonizarea.

Din anul 1552 de la data de 30 iulie Ahmed paşa ocupă oraşul Timişoara. Din acest an 1552 până în 1716 Banatul este  sub ocupaţie otomană 164 de ani.

În anul 1699 pe data de 26 ianuarie Prinţul Eugen de Savoia îi bate pe turci la Zenta (turcii fiind la acea vreme sub comanda lui Mustafa al doilea.). Se încheie pacea de la Karlovatz unde turcii pierd Beogradul şi o bună parte din Banat precum: Orşova, Oraviţa, Valea Almăjului, Lugojul, Caransebeşul şi clisura Dunării.

Încă din anul 1703 este menţionată pentru prima dată o parohie Romano-Catolică deoarece existau aici mineri catolici aduşi din Transilvania (se bănuie că ar fi fost ziptzeri). De asemenea a existat şi un preot romano-catolic trimis de Episcopia din Cenad.

Parohia Oraviţei din 1703 este a treia parohie foarte veche din eparhia Cenadului din Banat. Cea mai veche este menţionată la Makó 1700, împreună cu care mai sunt enumerate  şi cele din Aradul Nou (1702), Oraviţa (1703), Cetatea Aradului (1705), Lipova (1717).

În anul 1716 pe data de 18 octombrie, Prinţul de Savoia cucereşte cetatea Timişorii unde îşisărbătoreşte ziua de naştere la vârsta de 43 de ani.

În anul 1717, pe data de 17decembrie, Împăratul Karol al VI-lea iscăleşte Patentul (decretul) de colonizare al Banatului Montan în scopul reorganizării industriei miniere de aici. Pe data 7octombrie 1717 se organizează la Timişoara Comisia de reorganizare şi înzestrare a întreprinderilor miniere subordonate direct autorităţilor centrale din Viena.

Pe data de 24 aprilie 1718 Alexander von Kallanek, întemeietorul Comisiei de reorganizare  a întreprinderilor miniere de aici, vizitează Oraviţa unde găseşte două mine de cupru părăsite, cât şi o biserică Romano-Catolică zidită, dar mai mult distrusă şi multe alte zidiri sacrale.

Încă din 26 ianuarie 1718 Comisia de reorganizare a întreprinderilor miniere din Timişoara face cercetări la Oraviţa (comisia fiind formată din specialiştii: Kropf, Kallanek, Mayerhoffer) hotărându-se în acelaşi timp aducerea la Oraviţa de muncitori calificaţi din Zips (Schmölnitz şi Neusohl) şi anume 30 mineri, 2 topitori şi 2 fierari (Banater Akten , 1-26 ianuarie 1718).

De asemenea a venit din Schmölnitz maestrul miner Schubert.

În anul 1718 pe data 21 iulie se încheie pacea de la Pasarevatz, în urma căreia Austria primeşte Serbia şi Beogradul, o fâşie de-a lungul Savei şi întregul Banat cu Oltenia până la Olt.

În data de 29 iunie 1718 soseşte un transport mai mare de muncitori şi anume: 36 muncitori dintre care 24 germani. Dintre aceştia au fost 2 meşteri topitori şi unul fierar.

Pe 2 august 1718 sosesc colonişti voluntari din Germania, cei mai mulţi din Pfaltz. Peter Kell, Michael Hartmann, Josef Mayer, Sebastian Harter, Thomas Milekner, Josef Sclachterer.

Pe data de 28 iunie 1719 Guvernatorul Banatului, Contele General Claudius Mercy Florimund D’Argenteau primeşte ordin de exploatare a minereurilor de la Oraviţa, Ciclova şi a celorlalte localităţi bogate în minereuri din Banatul Montan.

Cu acest ordin începe în Banatul Montan exploatarea minieră de către Aerarul Austriac.

Pe data 6 septembrie 1719 au sosit la Oraviţa 134 muncitori minieri din Tirol.

Ei au venit din Viena la Oraviţa călătorind cu vaporul până la Panciova, iar de acolo cu căruţa cu cai până la Oraviţa.

Călătoria a durat pe Dunăre trei săptămâni primind 17 crăiţari pentru fiecare zi de călătorie. Vaporul era proprietatea unui tirolez care avea contract cu un consilier militar.

Numele celor 13 tirolezi sunt cunoscute; eu se numeau: Doll Josef, Doll Johann, Jaut Peter, (decedat la 19.10 1750 la Oraviţa) Jaut Mathias, Dändler Kristoph (urmaşii fiind cunoscuţi astăzi sub numele de Tendl), Heinzel Johann, căsătorit cu Ana Maria Filoch la data de 9.09. 1732 în Oraviţa; Soll Martin (Söll) Reiter Ulrich, Baumgartner Iosif, (decedat la 30.07. 1742) Reiter Jacob, Pichler Sebastian, Knab Andree (Knap) şi Foreker Johann.

În anul 1720 maestru minier Schubert este numit conducătorul exploatării miniere din Oraviţa.

În anul 1720 a fost numit primul preot romano-catolic la Oraviţa în persoana benedictinului Wolfgang Heidiger.

În anul 1722 se aprobă sume de bani pentru construcţii de case în Oraviţa şi tot în acest an sosesc cu vapoarele pe Dunăre 450 de persoane veniţi din Tirol, majoritatea, provin din localităţile Schwaz, Brixlegg, Hall, Kramsach, Jenbach, Wiesing, Wildschönau, Maurach.

Din Tirolul de Sud au venit familiile Sitner, Kalher, Klotz, Kalkbrenner.

În anul 1719 se organizează pentru muncitorii întreprinderilor din Oraviţa, Casa de ajutor frăţesc (Bruderlade).

Biserica Romano-Catolică este începută în anul 1718 din dispoziţia împăratului Karol al-VI-lea, când se pune piatra de fundatieă. În anul 1727 se lucrează intens pentru terminarea ei, ea fiind sfinţită în anul 1732 de către Episcopul Cenadului von Falkenstein.

În următorii ani continuă venirea de familii tiroleze la Oraviţa. Sub conducerea lui Franz Kohl vin 59 de familii. Aceşti colonişti au fost încurajaţi de a-şi construi case si desi primeau loc de casă nu aveau dreptul de proprietate, numai drept de folosinţă.

Prima aşezare a coloniştilor austrieci a fost pe versantul vestic al Oraviţei sub Tâlva Mică, sub locul numit Kiess în apropierea minei de sulf, acolo unde se încrucişau mai multe drumuri pe o poiană numită Kreuzwiese. Aici un drum duce către Tâlva Mică altul către Maidan, altul către poligon şi Königsegg /Coşoviţa.

Lângă casa Kieslinger, unde drumul de pe Kies se întâlnea cu drumul care venea de pe Pulverturm (Maidanului), tirolezii aşezaţi aici au construit o biserică din lemn, deoarece vechea biserică, ale cărei ruine au fost menţionate de Alexander Kallanek, a fost distrusă tot de către turcii care se retrăgeau înspre sudul Dunării în 1699, după înfrângerea de la Zenta .

După alţii, biserica din lemn a fost pe un loc mai drept, pe o poiană mai apropiată de Tâlva Mică.

Această bisericuţă a fost arsă de turci în anul 1738 cu ocazia războiului turco-austriac, aici găsindu-şi moartea preotul romano-catolic Georg Schuller cu mai mulţi copii şi femei.

În anul 1723 se organizează la Oraviţa Oficiul minier superior pentru toate întreprinderile din Oraviţa şi din jur.

Oltenia, făcând parte din teritoriul austriac, a oferit posibilitatea venirii în Banat la mijlocul secolului al-XVIII-lea a mai multe familii din Oltenia care s-au ocupat la Oraviţa şi Ciclova cu prepararea mangalului necesar topitoriilor, cu defrişări de păduri şi si cu cărăuşia. Aşezarea oltenilor în Oraviţa s-a făcut pe valea Ogaşului Mare şi în partea de nord a văii Oraviţa Fuhrwesen (Forviz), care înseamnă cărăuşie. O mare parte a lor au format populaţia de bază a Ciclovei Montane.

În septembrie 1728 vine un nou transport minier din Austria.

În 1729 se înfiinţează la Oraviţa o şcoală de meserii pentru lucrări metalice necesar mineritului. Tot în acest an mai vin un număr de 59 de tirolezi.

În 1729 Oraviţa are 813, Dognecea 550 si Bocşa 50 de locuitori.

În anul 1730 se zidesc cele două lacuri de acumulare, Lacul Mic şi Mare, şi tot în acest an mai sosesc 66 bărbaţi, 17 femei şi 27 copii.

În 1732 a fost sfinţită biserica Romano-Catolică de către episcopul Falkenstein din Cenad.

În 1733 se zideşte casa parohială romano-catolică din Oraviţa una din cele mai vechi clădiri.

În 1738 se înfiinţează prima şcoală primară din Oraviţa.

În 1738-39 turcii invadează din nou Banatul. Oraviţa este prădată atât de către turci cât şi de bandele de jefuitori care îi însoţesc. Gospodăriile oamenilor sunt jefuite, iar bisericuţa Romano-Catolică de pe Kreuzwiese este incendiată unde moare Preotul Georg Schuller cu un număr de copii şi femei. Ard de asemenea şi matricolele acestei biserici. Biserica din vale, actuala, este prădată. Populaţia tiroleză şi germană se refugiază înspre nord, Timişoara Arad şi Periam. Turcii ocupă din nou Beogradul.

În 1739 pe data de 18 septembrie are loc pacea de la Beograd. Turcii primesc Beogradul, graniţa dinspre Sava, Schabatzul, Orşova şi Oltenia.

Oraviţa rămâne in continuare teritoriu austriac. Austria mai pierde regiunile miniere de la Maidanpek, Gernotitza şi Negotinul.

În anul 1739, pe 15 octombrie se declară oficial epidemia de pestă la Oraviţa.

În 1740 luna iunie este numit noul Preot Romano-Catolic Bartholomeu Pachmann. De la această dată se încep noile cărţi matricole de la această biserică. Tot în acest an are loc o nouă sfinţire a bisericii Romano-Catolice. Mulţi dintre cei refugiaţi nu s-au mai întors.

După anul 1742 a urmat o perioadă de reconstrucţie şi o parte din exploatări au fost date în arendă.

În 1760 la propunerea Contelui Stampfel sunt reparate ambele baraje şi ziduri, fiind întărite cu contraforturi (Gegenpfeiler).

În 1768 aici la Oraviţa se hotăreşte construirea uzinelor de prelucrare a fierului din Reşiţa.

În 1770 din Ordinul împărătesei MariaTereza, întreg Banatul inclusiv Oraviţa este vizitat de consilierul în domeniul mineritului Iganţ Edler von Born, care face o descriere a minelor de la Oraviţa ca fiind prima lucrare de acest gen.

Învăţatul italian Francesco Griselini vizitează Banatul în 1774-77 cuprinzând în lucrarea sa şi descrierea Oraviţei din această perioadă şi în special situaţia tuturor minelor de aici. Insistă în această lucrare asupra situaţiei economice, a consolidării miniere şi asupra populaţiei autohtone.

În 1773 se organizează exploatarea forestieră a Aerarului de la Oraviţa ce va deveni mai târziu Direcţia Forestieră.

În 1789 se înfiinţează tribunalul montan districtual de la Oraviţa.

Din nevoia crescândă a cărbunelui din lemn (manganului) necesar topitoriilor de la Ciclova şi Oraviţa şi  deoarece bufenii nu făceau faţă prin metodele lor (nu foloseau fierăstraiele) de defrişări ale pădurilor şi nu produceau destul mangan, conducerea minieră de la Oraviţa a hotărât trimiterea unui funcţionar cu numele de Peter Kastel în anul 1773 în Styria (Steyermark) pentru a aduce muncitori lemnari. Aceasta şi-a îndeplinit misiunea şi s-a întors pe data de 24 iunie 1773 cu 34 familii care au fost colonizate în pădurea din apropierea Oraviţei. Această colonie a primit denumirea de Steierdorf. Ei proveneau din Regiunea Ischler lângă lacul Smundner See cât şi Goiswienkler şi Schladming.

Numele de familie ale acestora au fost Goiswinkler, Rahner, Moser, Lichtnauer, Schmarantzer, Denz, Zanzinger, Schöner, Stocker, Brensdstätter, Berger.

Această localitate s-a dezvoltat rapid fiind condusă de un jude (Dorfschultze), subordonat directorului Direcţiei Miniere din Oraviţa

În Banatul Montan sosesc în secolul al XVIII-lea peste 5.000 familii de bufeni.

Oraviţa din punct din vedere economic progresează rapid, se construiesc furnale pentru topitul metalelor. Astfel pe data de 18 noiembrie 1740 este inaugurat primul furnal; la 2 iulie 1746 sunt inaugurate încă două furnale, iar în 1777 intră în funcţiune cel de al-IV-lea furnal.

Producţia industrială creşte la sfârşitul sec. XVIII, se constată şi o înmulţire a manufacturilor, începe comerţul. Aceste lucrări sunt deschise şi de către Francesco Grieselini.

Această evoluţie economică a oraşului duce la o dezvoltare demografică, socială şi urbanistică.

Treptat, cele două aşezări distincte, Oraviţa Română (Camerală), care este amintită documentar în 1780 din nou şi Oraviţa Germană sau Montană, ambele aşezate pe o vale de 5,5 km se unifică oficial în anul 1785 purtând denumirea de Oraviţa.

În perioada domniei împărătesei Maria Tereza din cauza războiului dintre Austria şi Prusia, Maria Tereza este nevoită să recurgă la un împrumut de 10 milioane de florini, de la Wiener Gemeinde Bank, amanetând la această bancă toate impozitele şi veniturile pe o perioadă de 10 ani, din Banatul Montan cu începere de la 1 august 1759. Acest fapt duce la stagnarea economică şi la Oraviţa.

În primăvara anului 1770 a început construirea uzinelor din Reşiţa. Cu executarea acestor lucrări a fost însărcinat Peter Korb din Oraviţa pentru lucrări de construcţie. Aici au mai participat 21 de zidari, 23 de dulgheri, precum şi 228 de ţărani din localităţile limitrofe.

Oraviţa devine Berggemeinde, iar locuitorii se numeau Bergbürger, Ulterior Oraviţa devine Bergstadt.

Pe data de 6 Decembrie 1774 apare Ordinul General pentru reformarea învăţământului cunoscut ca reforma de învăţământ Tereziana. Prin acest ordin se hotărăşte înfiinţarea şcolilor triviale, principale, şi a şcolilor normale.

De pe această dată învăţământul obligatoriu include trei factori: Biserica, Primăria localităţii şi Părinţii. De asemenea fiecare naţionalitate din imperiu îşi avea şcoala ei cu limba ei de predare.

În anul 1793 se înfiinţează la Oraviţa o şcoala latină sau gimnaziu cu patru clase “Regium institutum Oravicensae”. Această şcoală este suvenţionată de stat până în anul 1854 când se desfiinţează din cauza lipsei de fonduri. La Oraviţa Montană, mult mai devreme, a fost înfiinţată în 1736 prima şcoală elementară

După anul 1769, când centrul economic cultural al macedo-românilor, Moscopole, a fost distrus şi incendiat de către turci (Ali Paşa), în Oraviţa au sosit numeroase familii macedo-române. Ei se ocupau de negoţ, deoarece în localităţile române miniere şi muncitoreşti, evreilor le era interzis a practica comerţul stabil în afara târgurilor.

Unele dintre aceste familii ocupau funcţii de conducere la Direcţia Minieră, cum au fost. Ioan Constantini, Dimitrie Constantini, Ioan Niuny arhitect, Dr. Medic George Roja care era şi istoric, apoi ctitorul bisericii române-ortodoxe din Oraviţa Montană, Hagi Dimtrie Nicolae, marele comerciant Ştefan Şaguna, (ruda apropiată a arhiereului Andrei Şaguna, iar din satele vecine familii ca Voia, Loga, Fara, Caragea).

Tot în secolul al XVIII-lea se construiesc şi cele 2 biserici ortodoxe române din Oraviţa. Prima a fost cea din Oraviţa Română sau camerală în 1743 cu hramul Sf. Proroc Ilie. Înainte, pe acest loc a fost o veche mănăstire construită de călugării care proveneau de la mănăstirea Mărcunea de lângă Ogradena (astăzi sub lacurile de acumulare de la Dunăre). Ei s-au refugiat aici de frica turcilor după lupta de la Kosovopole (1389).

Cea de a doua bisericuţă este cea din Oraviţa Montană. Ea fost construită între 1781-1784. Ctitorul acestei biserici a fost comerciantul macedo-român Hagi Dimitrie Nicolae, imigrant la Oraviţa din Kastoia-Macedonia.

La început a fost doar o capelă la care se închinau ortodocşi români din Oraviţa Montană, (bufenii şi macedo-românii). Pe locul acestei capele, din iniţiativa lui Hagi Dimitrie Nicolae, pe terenul cedat de către acesta bisericii şi cu ajutorul credincioşilor a fost zidită această biserică. Ea poartă hramul Adormirii Maicii Domnului. Această biserică a fost sfinţită de către Episcopul Vârşeţului şi Caransebeşului, Vikente Popovici în anul 1784.

În anul 1884, la o sută de ani de la construcţie această biserică este reparată sub conducerea arhiererului Ioan Poposu din Caransebeş, primul episcop român. Această biserică este o operă de artă fiind construită în stil baroc, având multe picturi şi icoane de valoare.

Iconostaşul acestei bisericii a fost executat la Viena de către vestiţi sculptori.

Datorită începerii războiul austro-prusac în 1741, care stânjenea în acelaşi timp şi exploatările miniere din Silezia şi Boemia, Curtea Imperială decide să le dezvolte pe cele din Banat şi să urgenteze acest lucru.

Pe data de 31 iulie 1741 se introduce în minerit sistemul propus de Benedict Nefzern. Potrivit acestui sistem, fiecare exploatare minieră împărţea venitul în 132 cucse, dintre care două aparţineau de drept camerei aulice, una aparţinea lăzii frăţeşti, destinată fondului de boală, de deces şi invaliditate, una era destinată întreţinerii bisericilor romano catolice, cetăţenii minieri beneficiind numai de 128 de cucse.

Se stimulează plata în natură a unei taxe de 7,5 funţi de cupru pentru fiecare majă produsă, precum şi obligaţia de a vinde toate produsele administraţiei de stat, a camerei aulice.

Direcţiunea montanistică era organul prin care curtea imperială îşi exercita controlul.

În anul 1761, Direcţia Minieră a Banatului de la Timişoara a fost mutată la Oraviţa, fiind subordonată camerei Aulice de la Viena pentru monetării şi minerit.

În 1790 Mathias Hammer [2] muncitor forestier (tăietor de lemne) din Steierdorf, descoperă întâmplător pe valea lui Andrei Sigismund cărbunele mineral huil.

Organizarea administrativ teritorială.

După eliberarea Banatului de sub ocupaţia turcească, acesta a fost împărţit în 13 districte: în 6 companii de graniţă şi compania clisura Dunării.

Între anii 1719-1720 numărul districtelor s-a redus la 11. Fiecare district era subîmpărţit în cercuri.

Oraviţa a făcut parte din punct de vedere administrativ de la această dată până în 1775 din districtul Palanca Nouă, cercul Răcăjdia.

După încorporarea Banatului în Ungaria, care a fost proclamată oficial la 6 iunie 1778, în luna mai 1779 vechea organizare districtuală a fost înlocuită cu cea a noilor comitate. Oraviţa a ajuns reşedinţă de plasă făcând parte din comitatul Caraşului şi a cuprins 64 de localităţi.

Acest fapt s-a datorat în special evoluţiei rapide ale acestei localităţi de la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX.

Până în anul 1865 administrarea locală din Oraviţa a funcţionat în conformitate cu codul Maximilian. Ea a fost condusă de Direcţia Superioară Montanistică a exploatărilor miniere. Comitatul Caraşului a fost reîmpărţit în 10 plase, cu 5 judecătorii. Dintre aceste cinci judecătorii de ocol, două au fost superioare, cea din Lugoj şi cea din Oraviţa.