Comerţul

La început coloniştii nu au avut posibilitatea de-a face comerţ, de aceea încălţămintea şi îmbrăcămintea erau confecţionate de ei.

În domeniul fierăriei şi lăcătuşeriei primii care au adus astfel de servicii au fost ţiganii ambulanţi.

Dacă coloniştii de la sate aveau o scutire de impozit de trei ani, meseriaşii colonişti din localităţile urbane, cum a fost şi Oraviţa, au primit o scutire de impozit de 6 ani. Conducerea Banatului a acordat şi alte privilegii meseriaşilor din Oraviţa.

Încă de la începutul conducerii Banatului de către contele Claude Mercy, evreilor le-a fost admisă prezenţa în comerţul ambulant şi mai ales la ţară, unde aveau voie să achiziţioneze ceară de albine, miere şi alte produse pentru comercializare.

Aici practicau comerţul ambulant şi grecii, macedo-românii şi turcii fiind supuşi paşei din Vidin. Din cauza faptului că beneficiile nu le avea Aerarul, ci paşa, le-a fost interzis comerţul.

Războaiele cu turcii din anii 1738-1739, cât şi cele din jurul anilor 1788-1789 au dereglat foarte mult viaţa economică din regiune, deoarece s-au produs mari jafuri şi distrugeri.

De abia în secolul al 19-lea viaţa economică şi comerţul în special în Oraviţa au început să se dezvolte.

În anul 1817 odată cu trecerea împăratului Francisc prin Sasca Montană această localitate este declarată târg printr-o diplomă imperială; pentru Oraviţa o astfel de diplomă s-a acordat abia în anul 1834.

La începutul secolului al XIX-lea populaţia de aici făcea comerţ numai în interiorul localităţii şi cu satele din jur.

În anul 1770 s-a introdus noul sistem al vămii bănăţene care fixa tarifele de vămuire pentru mărfurile importate. De exemplu, din ţările germanice a fost fixată o taxă de 2% din valoarea mărfi, produsele din regatul maghiar erau vămuite cu 3%, de asemenea tot cu 3% erau vămuite produsele din Turcia şi alte ţări.

În Banat a existat şi o comisie de control al preţului şi al calităţii pentru produsele importante şi în special alimente. De atunci s-a introdus şi sistemul austriac vienez de măsură.

În Banat au luat fiinţă companii comerciale care erau încurajate de stat. La început aceste companii aparţineau mai mult turcilor.

Comerţul cu turcii se făcea prin trecerea frontierei la Moldova Nouă, Palanca, Cuvin, Sviniţa şi Orşova.

Comerţul de aici s-a dezvoltat mai mult după anul 1856 când calea ferată Oraviţa-Baziaş a fost conectată la reţeau europeană de căi ferate fiind legată de calea ferată Timişoara-Vârşeţ-Iasenova pe data de 18 iulie 1858.

În Banat au fost organizate în localităţile mai mari târguri anuale şi săptămânale începând încă din anul 1818. La Oraviţa însă din anul 1783 au început să fie ţinute trei târguri mari anuale şi în fiecare sâmbătă târguri săptămânale, iar din anul 1834 localitatea Oraviţa devine târg în mod oficial odată cu obţinerea diplomei imperiale.

Târgurile anuale

În secolul al XIX-lea, în Oraviţa au fost ţinute cu regularitate patru târguri mari (iarmaroace): 6-9 Martie, 21-24 iunie, 15-18 august, 16-19 octombrie. După expresia localnicilor aceste târguri mai târziu se organizau în prima joi înainte de blagoviştenie de Sfântul Ilie, de Sânmedru şi de Sfântul Nicoară. Locul de desfăşurare al acestor târguri era zona gării de astăzi, întinzându-se pe o suprafaţă destul de mare, cuprinzând zona de la strada Cloşca de astăzi (fabrica de pâine) până la şoseaua Greonului, a Răchitovei şi în faţa Gării. Aici au fost aduse mărfuri începând cu animale precum vite cornute, cai, porci, oi. De asemenea au fost vândute mărfuri de toate felurile ca: îmbrăcăminte, produse de manufactură, produse industriale, cereale. Produsele pe categorii îşi aveau locurile de vânzare dinainte stabilite, iar fiecare produs, la fiecare târg se vindea în acelaşi loc.

Erau organizate parcuri distractive cu un carusel şi şatre de tras la ţintă.

Din târg nu lipseau dulciurile, cum erau: turtele dulci, alviciţa (halviţa) şi cremvurştii. De asemenea nu lipseau produsele strungăriei de lemn, ca fusuri, roţi de tors şi jucării. Producătorii şi vânzătorii erau obligaţi sa achite taxele cuvenite: arminţia.

Animalele cât şi anumite produse erau cântărite pe basculele aparţinătoare primăriei  pentru care se achita de asemenea o taxă.

La aceste târguri mari veneau şi tineri şi tinere apte de căsătorie, care îşi însoţeau părinţii. Aici se legau prietenii, se cunoşteau între ei şi uneori se terminau prin a întemeia o familie.

Tinerii din satele româneşti şi sârbeşti veneau îmbrăcaţi cu costumele lor naţionale. Fetele purtau de obicei salbe de galbeni în jurul gârtului ca semn al avuţiei

Târgurile săptămânale

În fiecare sâmbătă la Oraviţa se ţineau târguri sau piaţă săptămânală. Aceasta se ţinea pe locul din faţa fostei Primării şi a Bisericii Romano-Catolice. Această piaţă a fost foarte bine organizată şi bogată.

Ţăranii din satele învecinate şi în special românii aduceau spre vînzare legume, fructe, păsări, lapte, produse lactate, ca brânzeturi de toate felurile şi unt.

În perioada cireşelor veneau caraşovenii cu cireşele lor de mai multe soiuri.

Ţăranii sârbi în sezonul coacerii pepenilor şi a lubeniţelor veneau în satele sârbeşti din jur cu produse de calitate.

Fructele proveneau mai mult de pe vale Almăjului şi erau expuse pe stradă astfel: de-a lungul zidului de la Biserica Romano-Catolică spre Teatru erau cerealele, iar cartofii se vindeau în faţa parcului de sus, vis-á-vis de tribunal.

Târgul de porci a fost pe locul unde acum se afla parcul din faţa morii celei mari de aburi a STEG-ului

Înaintea sărbătorilor târgul săptămânal era folosit şi de micii meseriaşi care vindeau produse ca: funii, opinci, papuci, jucării, site, produse de curelării, cât şi turte dulci.

La Oraviţa veneau oamenii din zona Aninei, care deplasându-se cu căruţele toamna, se aprovizionau de aici cu diferite alimente, iar iarna cu porci graşi.

Ţăranii se aprovizionau de asemnea în aceste zile cu produse textile şi alte lucruri necesare, din prăvăliile bine aprovizionate ale Oraviţei. Şi vânzătorii din această piaţă erau obligaţi să achite taxele.

La intrările în oraş din strada Greoni şi Răcăjdia la fosta Primărie veche (comandă) era aşa zis-a vamă. Toate vehicolele erau vămuite prin plătirea unei taxe de intrare în oraş, cât şi produsele cu care intrau sau tranzitau oraşul.

În Oraviţa încă din acea vreme a existat un serviciu de măsuri şi greutăţi în casa Dworzsak, iar mai tărziu în clădirea de pe lângă scările cimitirului Romano-Catolic, în partea stângă.

După anul 1855 odată cu preluarea industriei de către Societatea STEG, viaţa economică a fost eliberată de adminitraţia austriacă şi de sistemul codului Maximilian, aşa că economia şi comerţul puteau să se dezvolte mai liber. În această perioadă economia Oraviţei şi în special comerţul cunoaşte o ascensiune rapidă .

Expoziţia de la Oraviţa.

În anul1869 în oraşul montan Oraviţa a fost organizată o expoziţie mare cu caracter naţional de comerţ şi industrie, care a fost prima şi cea mai mare expoziţie în timpul ei, din ţară. Marea expoziţie de comerţ şi industrie din Oraviţa s-a ţinut în perioada 10.VIII - 15.IX. 1869.

Această expoziţie a fost amplasată pe locul unde astăzi se găseşte Palatul Administrativ al oraşului (Primăria, respectiv fosta Prefectură), pe locul casei Pohl şi unde în anii următori STEG-ul a zidit o moară mare cu aburi, în vederea producerii de făină pentru export. După anul 1926, în acest loc, a fost zidit Palatul Prefecturii, care a fost dat în folosinţă în anul 1933.

La expoziţie au fost expuse multe produse ale societăţii STEG, cât şi produse comerciale, industriale, ale localităţilor din apropiere.

Un catalog ale acestor produse a prezentat 10 grupe diferite, astfel se pot menţiona următoarele grupe:

-  I – textile,

-  II – produse ale industriei,

-  III – produse din piele şi împletituri,

- IV – mobilă,

- V - produse alimentare şi băuturi,

- VI - obiecte de artă,

-  VII - produse ale industriei chimice, produse din metal, minerit,

-  VIII – materiale de construcţie,

- IX - diferite aparate şi maşini unelte,

- X - produse agrare şi forestiere.

Expoziţia a înregistrat un succes deosebit, nu numai pentru oraşul Oraviţa, ci şi pentru întregul Banat şi Ungaria.

Expoziţia internaţională de la Viena – 1873

Expoziţia de la Oraviţa a fost mult apreciată de Viena, apreciere confirmată de următorul fapt:

În anul 1873, când la Viena s-a organizat marea expoziţie internaţională, oraşul Oraviţa a fost invitat sa participe la ea.

La 26 mai 1872 a fost organizată la Oraviţa o comisie în acest sens sub conducerea lui Louis Maderspach, şeful administraţiei STEG-ului din Oraviţa, în calitate de preşedinte, Iulius Schnabel[2] , comerciant, Ilie Trăilă, advocat, ca şi vicepreşedinte numit secretar al acestei comisii.

După o pregătire minuţioasă pe data de 11 mai 1873 au fost expediate toate obiectele pentru expoziţia de la Viena. La această expoziţie au participat următorii exponenţi din Oraviţa: Louis Maderspach reprezentant al STEG-ului, Iulius Schnabel, Schuch E., Filipovici A., Boner Josif, Graf G.M., Cohl C., Mahr G., Raischel Ferdinand, Scoffo Peter, Grau Franz, Peter Alexander, Klein Ernest, Popovici I., Fometescu M., Stoiacovici N., Neda Teodor, Heinrich I., Oberth Fr., Mangiuca Maria, Epure E., Neda Ileana, Iagodici P., Stoszius M., Picu M, Filcu Gheorghe.

Expozanţii din Oraviţa au obţinut multe diplome şi distincţii.

Împăratul Franz Ioseph a înmânat lui Luois Maderspach ca reprezentant al STEG-ului, în semn de recunoştinţă, o diplomă, iar Iulius Schnabel a primit la această expoziţie Crucea de Merit din aur.

Produsele din Oraviţa şi din jur au fost cunoscute astfel dincolo de graniţele ţării [3] .

Oravitzaer Wochenblatt din 10 septembrie 1876 scrie: «Şliboviţa, cât şi îmbrăcămintea populară românească expusă de D-l Iulius Schnabel la expoziţia din Philadelphia au plăcut unui om de afaceri din New York încât a cumpărat toate obiectele expuse de D-l Schnabel, făcând în acest sens comandă mare pentru Şliboviţa de Banat.»

Astfel s-a stabilit legătura între comerţul din Oraviţa şi America de Nord.

Grâul din jurul Oraviţei, cât şi făina de grâu de aici, au fost recunoscute la Bursa din Londra şi Japonia.

La moara STEG-ului din Oraviţa se producea făină mai mult pentru export.

Fiscalitate.

Guvernatorul Banatului, Contele Claude Mercy, a practicat o politică economică eficientă, având nevoie de surse financiare pentru două mari obiective şi anume:

1)     Întreţinerea forţelor armate, în vederea apărării Banatului de desele invaziuni turceşti (impozitele percepute în acest scop au fost numite impozite contribuţionale);

2)     Pe de altă parte avea nevoie de resurse pentru investiţii şi pentru a aduce îmbunătăţiri localităţilor din regiune, desecări de mlaştini şi lacuri, construcţii de drumuri, etc.

Din aceste motive, mai ales la ţară, a introdus diferite sisteme de impozite, cum au fost: zeciuala, robota, incartiruirile, etc. Acestea şi multe altele făceau parte din impozitele contribuţionale fixate pe localităţi, şi le plăteau în special ţăranii. Astfel de impozite în Oraviţa erau plătite de către ţăranii din Oraviţa Română sau cum i se mai spunea la acea vreme Oraviţa Camerală.

La serviciul de vămuire care exista în Oraviţa instalat în localul fostei aşa zis-ei Primării din Oraviţa Română, la intersecţia cu strada Răcăjdiei, cunoscută sub numele de Comandă, se percepea a 30-a parte din valoarea mărfurilor introduse în localitate. Acest serviciu purta numele de arminţie, iar cei care percepeau aceste taxe se numeau arminţaşi. Cuvântul arminţie derivă din limba maghiară în care harmintz înseamnă cifra 30.

În afară de aceste impozite mai erau plătite şi altele: impozite pe casă, pe terenuri, pe meserii, comerţ, persoane, pe jocuri de noroc, pe morărit, pentru vânzări şi desfaceri prin comerţ, pentru carne, pentru vânzarea alcoolului, pentru vânzarea berii, pentru arendări.

După anul 1880 s-au stabilit impozitele pentru mărfurile transportate pe calea ferată cum au fost: lemnele de foc, cheresteaua, cărbunii, materialele de construcţie, pentru fiecare metru cub plătindu-se 1-2 crăiţari.

La serviciul financiar al Primăriei funcţiona o comisie de evaluare în vederea fixării acestor taxe şi contribuţii. La sfârşitul secolul al-XIX-lea s-a acordat o importanţă deosebită, vămii din Oraviţa Română (sau Camerală).

Aici se făceau încasări avantajoase pentru Primărie, deoarece toate căruţele, care pătrundeau în oraş sau tranzitau oraşul, erau obligatoriu vămuite printr-o taxă.

În pieţe de asemenea se plăteau taxe pentru locul de desfacere a mărfurilor.

Unităţile de măsură pentru greutăţi şi lungime până în anul 1875 au fost cele vechi, apoi a fost introdus sistemul metric şi kilogramul.

Unităţile de măsură folosite în Banat în secolul al XVIII-lea.

Unităţi bancare din Oraviţa în secolul al XIX -lea

Primele instituţii cu caracter bancar au fost organizate încă de la începutul secolului XIX odată cu organizarea exploatărilor miniere de aici.

Ele aveau un caracter social şi erau organizate şi conduse de către administraţiile de exploatare minieră şi de prelucrare a minereurilor.

Astfel, încă de la începuturile mineritului de aici, în 1719 la Oraviţa a fost înfiinţată o Casă Frăţească de Ajutorare a Muncitorilor Minieri numită Arbeiterbruderlade [4] .

Primul organizator al acestei instituţii la Oraviţa a fost maiestrul minier Schubert. Muncitorii plăteau după fiecare gulden câştigat câte patru crăiţari. Casa Frăţească de Ajutoare a Muncitorilor Minieri din Oraviţa a fost organizată şi pentru Moldona Nouă, Sasca şi Dognecea, de care la rândul lor aparţineau şi casele de ajutorare de la Bocşa şi Reşiţa.

Steierdorf-ul a avut o astfel de instituţie care era independentă, fiind organizată numai pentru această localitate. Centralizarea operaţiunilor casei de ajutorare se făcea de către Direcţia Minieră de aici şi pentru celelalte, aşa zise case locale. Odată cu preluarea de către STEG a intreprinderilor miniere şi metalurgice, aceste operaţiuni au fost efectuate de serviciile de caserie ale acestei societăţi.

Casele frăţeşti de ajutorare au avut ca scop de a acorda ajutor celor cu capacitate de muncă pierdută, a văduvelor, cât şi a orfanilor proveniţi din rândurile contribuabililor.

Ajutorul acordat era pe lună de 8 florini pentru bărbaţi, de 80 crăiţari pentru văduve şi 15 crăiţari pentru un copil.

Mai târziu aceste instituţii au mai beneficiat de ajutoarele libere, de beneficii din partea cucselor [5] şi contribuţii voluntare ale muncitorilor, ajungându-se la o avere de 200.000 de guldeni.

Pentru reglementarea corectă a relaţiilor dintre patronii expoloatărilor miniere şi muncitorii minieri şi din metalurgie, cât şi în privinţa relaţiilor cu funcţionarii, cu alţi angajaţi şi în mânuirea fondurilor, a fost emis un decret imperial în 23 mai 1852. În acest decret au fost prevăzute o serie de îndatoriri, cât şi reglementarea relaţiilor cu legea exploatărilor miniere, iar în unele cazuri posibilitatea de lichidare a acestui capital al caselor de ajutor frăţesc.

Pentru respectarea acestui decret a fost însărcinat şeful Inspectoratului Minier de aici, Franz Neubauer.

Această casă de ajutor frăţesc îndeplinea de acum şi funcţia de bancă pentru împrumuturi prin dobânzi. Oricare cetăţean din Oraviţa sau din localităţile din jur puteau face împrumuturi.

Datorită acestei organizaţii de într-ajutorare a minerilor au fost aduşi şi primii medici, mai ales la Steierdorf-Anina printre care putem numi pe: Dr.Iberer (Tatăl - 1860), Dr. Pichler (1880) şi Dr. Iberer (Fiul – 1890).

Din iniţiativa acestei organizaţii cu caracter social a fost construit şi Spitalul din Anina în anul 1912 şi dat în folosinţă pe 7 noiembrie 1913.

Pe lângă această organizaţie de într-ajutorare frăţească a fost organizată, tot sub conducerea minieră, Casa de Ajutorarea a Orfanilor (Puppillenkasse).

Administrarea acestor sume a fost organizată de către Districtul Montanistic Bănăţean.

Casele de ajutorare pentru orfani au funcţionat până la 22 iulie 1856 când Ministerul de Interne a recomandat să se înfiinţeze Case de Economii şi Credite.

Din acest motiv autorităţile teritoriale au insistat pentru a se înfiinţa la Oraviţa o casă de economii şi credite.

În acest scop a fost constituit un comitet, alcătuit din mai multe persoane de încredere, atât din Oraviţa cât şi din satele din jur, şi mai ales din reprezentanţi ai STEG-ului.

Sub preşedenţia adjunctului administraţiei plasei Oraviţa, Johann Iancovici, pe data de 6 martie 1857 s-a făcut propunerea de a se înfiinţa şi la Oraviţa o casă de economii şi credite. Astfel s-a înfiinţat la Oraviţa în anul 1866 aşa numita Oravitzaer Sparkasse (Casa de economii oraviţeană) cu un capital de 20.000 de florini şi 400 de acţiuni a 50 de florini fiecare.

Întemeietorul ei şi primul ei director a fost arhitectul Pietro Scoffo, iar primul referent a fost în persoana Dl. Joseph Gleich.

Casa de economii orăviţeană a devenit una din cele mai mari instituţii bancare din Sud-Estul Ungariei.

Această instituţii bancară acorda credite comercianţilor, interprinzătorilor şi ţăranilor din comintetul Caraşului.

Banca s-a dezvoltat rapid, având la un moment dat un declin în perioada de criză din anul 1929, dar care după aceea începând cu anul 1932 a cunoscut o nouă perioadă de ascensiune. Sediul acestei bănci, zisă şi Banca nemţească, a fost în localul restaurantului de astăzi din str. 1 Decembrie 1918. În anul 1948 ea fost defiinţată, utlimul ei procurist fiind pe atunci Hans Maurus.

Casa românească de economii, zisă şi Banca orăviţeană, a provenit din Asociaţia românească de consum, infiinţată în 1887 de către fruntaşii români: Berceanu, Bistreanu, Botoş, Fometescu, Stroia şi Ţiereanu.

Această bancă şi-a început activitatea de fapt în 1894. Ea a funcţiona în clădirea din parcul oraşului, unde este acum amplasat Inspectoratul Sanitar (Poliţia sanitară-Sanepid). Primul ei director a fost protopopul ortodox Alexandru Popovici, apoi advocatul Iulian Trăilă până in 1912, fiind urmat de Petru Corneanu. Bancă dădea credite în special ţăranilor români, industriaşilor, cât şi comercinaţilor. Ca un fapt deosebit acorda stipendii pentru stundeţii români meritoşi. Ea a fost desfiinţată în anul 1948.

Banca comecială şi industrială a fost înfiinţată pe data de 28 decembrie 1900 de către comercianţi mai mult evrei, numită Banca evreiască. Primul ei director a fost antreprenorul Franz Sittner. Această bancă a avut sediul unde este farmacia de astăzi.

Banca burghezilor (cărăşană) sau a meseriaşilor era amplasată în casa croitorului Berger, care era şi directorului ei (locuinţa Stolojan de astăzi).

În clădirea proprietate a advocatului Ilie Trăilă, unde este biblioteca de astăzi a funcţionat Banca Almăjului.

Banca agrară franco-română era amplasată în casa de la colţ, de lângă Palatul Adminitrativ al oraşului, actualmente proprietatea Dr. Duda. Banca acorda credite mai mult ţăranilor şi a fost desfiinţată în preajma celui de-al doilea război mondial.

Banca Populară a fost înfiinţată în 1889 cu scopul încurajării cooperativelor şi a asociaţiilor meşteşugăreşti din oraşul Oraviţa.

Vis-a-vis de restaurantul Stoiacovici, advocatul Ciulei a condus o bancă numită Banca Speranţa.

Asigurările din Oraviţa în secolul al XIX-lea

Începând din anul 1880 în Oraviţa au existat agenţii de asigurări ca:

-         Asigurările generale maghiare –Budapesta

-         Asigurările franco-maghiare –Budapesta

-         Haza Budapest

-         Agricola Budapest

-         Donau Wien

-         Phonix

-         Alianz Wien

-         Viktoria Berlin

Acestea dădeau asigurări pentru viaţă, casă, avere, prăvălii, mărfuri, etc.