După eliberarea
Banatului de sub ocupaţia turcească, la propunerea Guvernatorului,
Contele Claude Mercy, prin decretul aulic
din 12 septembrie 1718, Banatul a fost împărţit din punct de vedere
adminitrativ în 13 districte, 6 companii de graniţă şi compania
de pe clisura Dunării. În anii 1719-1720 numărul districtelor s-a
redus la 11 prin cuprinderea Districtului Almăj şi a companiei de
pe clisura Dunării, în Districtul Orşova, respectiv Palanca Nouă
şi Districtului Făget în cel al districtului Lugojului.
Oraviţa a făcut
parte din punct de vedere administrativ în această perioadă din districtul
Palanca Nouă, din cercul Răcăjdiei.
Administraţia
Banatului a cunoscut începând din anul 1775 sub conducerea lui Iosif de Brigido,
o serie de modificări fiind împărţit în cercuri.
În anul 1777 funcţia
de guvernator civil al Banatului era deţinută de Pompeius de Brigido,
fratele reformatorului din 1775.
După încorporarea
Banatului în Ungaria, care a fost proclamată oficial la 6 iunie 1778, în
luna mai 1779 structura vechilor districte, şi apoi a cercurilor din timpul
adminitraţiei imperiale, a fost înlocuită cu cea a noilor comitate.
Oraviţa devine
în această perioadă reşedinţă de plasă cu 64 de
localităţi subordonate, făcând parte din comitatul Caraşului.
Proclamarea Oraviţei
ca reşedinţă de plasă s-a datorat evoluţiei rapide
pe plan economic a acestei localită la sfârşitul secolului al XVIII-lea
şi începutul secolului al XIX-lea. Până în anul 1855 administraţia
locală din Oraviţa a funcţionat în conformitate cu codul Maximilian
şi a fost condusă de Direcţia Superioară Montanistică
a exploatărilor miniere. Odată cu preluarea acestor exploatări
de către STEG, administraţia locală cât şi justiţia
au devenit independente.
Datorită acestui
fapt comitatul Caraş a fost reîmpărţit în 10 plase cu 5 judecătorii
la Făget, Lugoj, Bocşa, Oraviţa şi Sasca Montană. Din
aceste judecătorii de ocol 2 au fost judecătorii superioare, cea din
Lugoj şi cea din Oraviţa.
Aceste 10 plase cuprindeau
238 de localităţi şi aveau o populaţie de 259. 079 locuitori.
Mai târziu comitatul
Caraş a fost împărţit în următoarele plase: Mureş,
Bega, Făget, Lugoj, Timiş, Bocşa, Reşiţa, Caraşova,
Oraviţa şi Sasca.
În aceste localităţi
au existat 49.248 case de locuit, 289 biserici, 263 de şcoli. Au existat
290 preoţi şi 318 învăţători.
Plasa Oraviţa
era considerată cu populţia cea mai avansată privind ştiutorii
de carte. Cei mai mulţi analfabeţi erau în plasele Făget şi
Bega.
Un cercetător
englez Paton, care a interprins călătorii în aceste regiuni, scrie
următoarele: Banatul este grânarul nu numai al Ungariei,
ci şi al întregii Austrii. Lumea minerală nu este de subapreciat,
în depozitele minerale şi de cărbuni din jurul Oraviţei regele
Ungariei posedă o comoară mai mare decât aurul de la Chemnitz şi
Kremnitz. Dintr-un paşalc pustiit de turci Banatul a devenit o ţară
europeană în plin progres. [6]
Ca demografie comitatul
Caraşului avea anual 8.000 de naşteri din care mureau până la
vârsta de 10 ani 2600 de copii. Structura pe grupe de vâstă a populaţie
era următoarea:
-
Vârsta de 60 ani o atingeau numai 1690 persoane.
-
Vârsta de 70 ani o atingeau numai 480.
-
Numai de 88 de persoane atingeau vârsta de 80 de ani.
-
Numai 30 de persoane vâsta de 90 de ani.
Din datele prezentate
rezultă o medie foarte scăzută a populaţiei, fapt care s-a
datorat în primul rând multiplelor decese provocate de epidemii. Vârsta copilăriei
era ameninţată de afecţiuni infecto-contagioase grave din acea
perioadă, precum scarlatina, difteria şi rujeola.
Războaiele cu
turcii au fost însoţite întotdeauna de epidemii de holeră.
În anul 1831 a izbucnit
din nou o epidemie de holeră, adusă de tătari din Rusia şi
apoi s-a răspândit în Polonia, Ungaria cuprinzând şi Banatul.
Populaţia după
confesiune era reprezantă de:
-
greco-ortodocşi care numărau 192.779 persoane,
-
romano-catolicii 45.127 de persoane,
-
greco-catolicii 16.099 persoane,
-
evanghelicii 2582,
-
evreii 2452,
-
unitarienii 35
-
mahomedanii 5.
Greco-ortodocşii
depindeau de episcopatul de la Caransebeş, greco-catolicii de
episcopatul de la Lugoj, Romano-Catolicii de episcopatul de la Cenad,
evanghelicii aveau un supraintendent la Szegedin, iar evreii un rabin-şef
la Lugoj.
În anul 1870 localitatea montană Oraviţa
era formată din Oraviţa Monatană cu 923 de case şi o populaţie
de 4.000 locuitori, iar Oraviţa Camerală sau Oraviţa Română
cu 532 de case şi o populaţie de 2300 de locuitori, în total 1455
de case cu 6300 locuitori.
Localitatea Oraviţa
este aşezată pe o vale străbătută de un râu care izvorăşte
la poale lanţului de munţi LUP. Acest râu poartă numele localităţii.
Râul are o direcţie Sud-Vest şi se uneşte cu râul Lişava
în dreptul localităţii Greoni, iar lângă Vărădia se
varsă în râul Caraş.
Orăşelul
Oraviţa se găşeste pe ambele maluri ale acestui râu. Debitul
de apă în medie ale acestui rîu este de 80 hl/min. Din cauza difenţei
de nivel mare,pe timp de ploaie se revarsă şi produce stricăciuni.
Pe o distanţă
de 3 Km de la Lacul Mare, unde este altitudinea de 300m de la nivelul mării,
până la gară, 200m de la nivelul mării, acest râu are o cădere
de 100 m.
Localitatea Oraviţa
în perioada anilor 1870 este declarată târg şi in acelaşi timp
racordată la calea ferată, care la rândul ei este conectată la
reţeau europeană de căi ferate.
În Oraviţa au
fost în acea perioadă următoarele instituţi:
– Un tribunal regal
– O judecătorie suprioară de ocol
– O căpitănie montanistică regală pentru Ungaria de
Sud.
– O carte funciară înfiinţată în anul 1860
– O percepţie (secţie financiară).
– Un comisariat financiar
– O reşedinţă de plasă
– O admintraţie superioară pentru minerit şi metalurgie,
cât şi pentru domenii.
– Un laborator de petro-chimie pentru minereuri
– Birouri şi servicii ale STEG-ului.
Locuitorii Oraviţei au fost de mai multe
naţionalităţi şi religii, existând patru bisericii, o casă
de rugăciuni şi un templu evreiesc.
Ca aşezăminte
şcolare se pot enumera o şcoală civilă cu 6 clase, 6 şcoli
elementare, o şcolă elementară superioară pentru fete a
călugăriţelor ordinului Notre
Dame (Kloster).
În anul 1870 o clădire
administrativă din Oraviţa este transformată în cazarmă
şi tot în acest an Oraviţa a primit un batalion de militari honvezi.
Tot în anul 1870 se înfiinţează la Oraviţa
secţia pompierilor voluntari sub comanda magistrului poştal de atunci
N.Tinopl.
În anul 1872 arhitectul
Ioan Bibl aranjează terenul Grădinii de Tir al societăţii
Schutzengarten-Verein. Această
grădină devine locul desfăşurării multor activităţi
culturale şi sportive datorită iniţiativelor fruntaşului
român Dr. Aurel Maniu.
În anul 1873 s-a sistat
gimnaziul privat şi a început clădirea licelui General
Dragalina. Tot în anul 1873 s-a amenajat localul Primăriei din
Oraviţa. În anul 1878 s-a înfiinţat staţiunea climaterică
Marila
care a devenit o staţiune de cercetată şi cea mai elegantă
din regiune.
În anul1888 se deschide
o baie naturală de către arhitectul Franz Sittner.
În anul 1893 Dr. Aurel
Maniu împreună cu Dr.Gheorghe Scheda şi arhitectul Franz Sittner instalează
Baia Kneipp şi tot din iniţiativa
Drului Aurel Maniu se construieşte drumul de vilegiatură Kneipp-Weg
până la Marila.
Ocupaţia principală
a populaţiei era mineritul, industria, agricultura, creşterea animalelor,
comerţul şi meseriile. În această perioadă se pot menţiona
următoare unităţi industriale:
1) Fabrica de parafină
a STEG-ului, care producea parafină, petrol, benzină şi
vaselină.
2) O moară cu aburi
a STEG-ului.
3) Moara Savu-Grau.
4) Fabrica de ciment.
5) Staţia de prelucrare
a minereuluir aurifer a STEG-lui, care prelucra minereul de aur din mina Elisabeta,
proprietatea lui Sigismund Horvath.
6) Baia cu apă feruginoasă Sittner.
7) Fabrica de cherestea.
8) Industria de prelucreare
a marmurei al lui Johann Bibel.
9) O sifonărie.
10) O pepinieră de
pomi fructiferi de 4 ha.
11) O tipografie şi
redacţie de ziar.
Ca aşezăminte
culturale putem menţiona:
-
Un teatru zidit în 1816,
-
Numeroase asociaţii culturale,
-
Diverse unităţi de comerciale
şi de manufactură.